Este destul de dificil sa faci distinctii si aprecieri in domeniul literaturii. Cu toate acestea, nu pot sa nu remarc faptul ca o gramada de scriitori au invadat librariile cu romanele sau povestioarele lor. Au vazut ca asa fac altii si nu s-au putut lasa mai prejos. Ispita este destul de mare, insa ar trebui sa se gandeasca la faptul ca pentru capriciile lor sunt taiate paduri. Inainte de a se apuca de scris le recomand sa citeasca urmatorul fragment din "Anii de ucenicie ai lui Wilelm Meister" de Goethe.
"Pentru ca o poezie ori este perfecta, ori nu trebuie sa existe: cine nu are aptitudinea de a atinge perfectiunea trebuie sa renunte la arta si sa se pazeasca serios de orice ispita a ei. Caci in fiecare om dainuieste o anumita nazuinta nedefinita de a imita ceea ce vede; dar aceasta nazuinta nu dovedeste deloc ca in noi salasluieste si puterea cu care sa ducem la bun safarsit ceea ce intreprindem. Uita-te la copii cum, de cate ori trec prin oras niste acrobati, fac echilibristica pe toate scandurile si bustenii pe care ii gasesc, pana ce sunt atrasi de alta vraja, spre un joc asemanator. N-ai observat asta in cercul prietenilor nostri? De indata ce un virtuoz da un concert, se gasesc totdeauna cativa care imediat incep sa studieze acelasi instrument. Si cati nu ratacesc pe drumul acesta! Ferice de cel ce-si da seama la timp ca dorintele ii depasesc puterile!"
Oare cum ar atata lumea fara tonele de maculatura, ar fi oare mai saraca?
Abonaţi-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 comentarii:
Mai saraca? Nu. Mai frumoasa. (Si cu mai multe paduri.) Oamenii nu si-ar mai irosi timpul cautand nimicul, si ar fi mai atenti la (cu) ei. Ar avea ocazia sa se descopere. Am fi aproape perfecti.
Imi revin: o lume fara imitatii, fara maculatura, zici? Adica o lume in care editurile n-ar mai accepta carti proaste? Iar statul n-ar mai subventiona aparitii editoriale pe ochi frumosi, pentru niste personaje sinistre? Pai unde te crezi? Uita-te pe site-ul MCC: „Comisia Naţională pentru Subvenţionarea Culturii Scrise, din cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor, a finalizat selecţia titlurilor de carte ofertate pentru subvenţii de la bugetul de stat, în baza legii 186/2003. Pentru acest an, suma alocată de MCC în acest scop a fost de 20.245.000.000 de lei, bani care vor acoperi doar 711 noi titluri de carte, cu 2.000 mai puţine decât se aflau pe lista de aşteptare, şi 116 publicaţii culturale, care vor primi 7.616.000.000 de lei. Pentru a beneficia de subvenţiile de stat, 248 de edituri au solicitat MCC 143 de miliarde de lei pentru editarea a 2.700 titluri”.
Am dat un exemplu la indemana, din anul 2004, dar poti gasi pe internet sume aproximativ egale cu cea de mai sus, acordate cu generozitate de minister, din banii nostri, in fiecare an, unor personaje cu pretentii de autor. In concluzie: avem vreo 700 de carti noi si peste 100 de reviste si alte publicatii de doi bani, sustinute de la buget cu circa 30 de miliarde de lei vechi, iar tu le ceri unor specimene privilegiate, cu veleitati de scriitor (700 in fiecare an!!!) sa se impotriveasca ispitei, sa renunte la asa o pleasca? Pe cine incerci tu sa induiosezi ca se rad paduri de pe fata pamantului pentru a-si satisface ei capriciile? Pe indivizii astia? Vrei tu asta?
Hai ca m-am enervat.
„Ferice de cel ce-si da seama la timp ca dorintele ii depasesc puterile!". E minunat.
Dar ferice de ceilalti, in primul rand, ca nu vor mai fi siliti sa-l suporte. E vorba despre discernamant intr-o lume dominata de orgolii si ambitii. O fi atat de rar simtul ridicolului? Cam da - cum ar spune un personaj din Filantropica. Cel putin de la Goethe incoace.
In adolescenta mea, nebunul orasului se metamorfoza, saptamanal, in personajul principal din filmul ce rula in cinematograf (inainte de '89 fiecare oras isi avea propriul nebun, iar al nostru suferea de sindromul Down – cum am inteles mult mai tarziu, dupa ce am vazut Rain Man, cu Dustin Hoffman). Omul avea vreo 22 de ani si oferea un spectacol unic: mergea pe strada aproape alergand, preocupat sa rosteasca replicile cat mai perfect. Facea acest lucru cam 5-6 ore pe zi. Avea si interpretare scenica - se ascundea dupa copaci, urmarea adversarul, ameninta, cadea la pamant, se rostogolea si „murea” sau nu, in functie de scenariu. Totul se petrecea de joi – prima zi a filmului - pana duminica – ultima zi -, cand, dupa toate vizionarile (cate 2 pe zi), omul acesta atingea perfectiunea rolului.
In saptamana urmatoare insa, pana joi, cand „venea” alt film, cinematograful ramanea inchis, iar el incepea sa uite, treptat, toate replicile. Urma un spectacol trist, dureros, de-a dreptul dramatic: isi incepea rolul stapan pe el, dar la prima sincopa de memorie incremenea cu privirea in gol, cautandu-si cuvintele. Fata i se schimonosea de chin, intr-un efort care era evident ca-l depasea. Nemiscarea lui parea o superstitie – stai asa ca-ti amintesti, iti amintesti, parca-si repeta -, si ramanea asa de la cateva minute pana la un sfert de ora. Cand revenea la realitate (cea din film, desigur),cu cate-o replica, era atat de obosit, ca abia reusea sa scoata cuvintele. Se vedea ca-si supune mintea unui efort excesiv, care-l sleia fizic. Relua incercarea pana se schimonosea de tot, si pleca infrant, abia tarandu-se, ca un bou eliberat de jug. Revenea a doua zi cu alte incercari, tot mai jalnice. Cred ca omul acesta slabea vreo cateva kilograme incercand sa-si aminteasca ceva din afisul filmului – singurul semn al unei existente pe care se caznea sa n-o uite. Joia aparea un alt film, iar el devenea un alt om. Isi traia cu frenezie noua identitate, timp de patru zile era extrem de fericit.
Dupa '89 a fost dus la un azil "de profil", unde a murit la foarte scurt timp.
Trista poveste, dar cred ca si a imitatorilor cu carti publicate este tot atat de trista. Sa traiesti o viata cu pretentia ca ai publicat si tu sa nu fi decat un nimeni.
Trimiteţi un comentariu